In multe conversatii sunt perceput ca un nesuferit. Pe buna dreptate. Am o opinie despre orice si am talentul de a schimba subiectul in directia in care vreau eu cu forta.

Secretul consta in trei litere: dar. Repet ceea ce tocmai ai spus si iti dau impresia ca sunt atent si de acord cu tine. Imediat ce mintea ta s-a deschis datorita acceptarii mele, spun cuvantul magic: dar. Apoi spun ce imi tuna mie, de obicei contrariul la ceea ce ai spus sau mai rau.

Sunt satisfacut, de obicei, de rezultat. Insa nu fac nimic bun. Doar spun ceva ce deja stiu si iti creez o stare de inconfort. Totul este e o pierdere de timp pentru toata lumea

Am decis sa folosesc doua litere de azi inainte: si. Si le voi folosi mai rar pentru ca inainte de a vorbi o sa tac. Doar in cazul in care voi avea ceva bun de spus care o sa ajute ideea ta sa creasca voi spune: si.

Ma uimeste energia cu care un copil intreaba tot timpul: de ce? Face parte din procesul de educatie si este minunat.

Paradoxal, pe masura ce educatia ta devine din ce in ce mai complexa, uiti sa mai intrebi: de ce?
Uiti pentru ca imediat ce incepi sa compari bagajul tau de cunostinte cu al celorlalti ai tendinta sa te complaci in a identifica doar pe cei mai prosti ca tine. E mai simplu si nevoia ta de recunoastere sociala e satisfacuta.
Iti atingi nivelul de incompetenta si esti fericit. Nu este absolut nimic rau in asta. Doar ca nu este de ajuns.

Nu ar trebuie sa fie de ajuns pentru tine, dar, cu siguranta, mie mi-a ajuns timpul pe care l-am pierdut cu tine.
Criteriul de selectie pe care il folosesc pentru a delimita si limita interactiunile pe care le am cu ceilalti oameni este  strict legat de judecata mea de valoare privitor la ce am de invatat.
Rar identific un om de la care sa nu am ce invata.
Des identific insa oameni care au uitat sa mai intrebe: de ce?
Educatia ar trebui sa fie un proces continuu care sa dureze toata viata. Imi doresc ca ultimele cuvinte pe care le voi rosti sa fie: de ce?

Pierderea visului unui om, a sperantei unui om sau a drepturilor unui om este pierderea visurilor tuturor, a sperantelor tuturor sau a drepturilor tuturor.

Sunt sigur ca, dupa ce ai citit cuvintele de mai sus, te-ai gandit ca sunt niste cuvinte foarte frumoase. Si ca este pacat de faptul ca oamenii nu isi dau seama cat de important este fiecare individ.
Este posibil ca apoi sa continui pe un traseu logic sau altul, toate avand ca finalitate concluzia ca trebuie sa fim mai buni, sa ne ajutam unii pe ceilalti. Poate chiar ai simtit empatie, dorinta de a ii asculta si ajuta pe cei din jurul tau.

Daca dupa acest moment, in care ai constatat cu satisfactie ca esti un om bun, te-ai intors la problemele tale, a caror rezolvare este de obicei legata de suferinta pe care o vei provoca celor din jurul tau, esti cel mai rau specimen de idiot: un ipocrit.

Am vazut aseara videoclipul „Noi vrem respect” – Parazitii.

In primul moment m-am gandit la campania  „Noi vrem respect”. Ideea din spatele campaniei ar putea fi draguta daca mesajul nu ar fi lipsit de consistenta.
Verbul a vrea trebuie folosit in legatura cu notiuni pentru care muncesti, inveti, lupti: bani, fericire, libertate. Respectul este doar o recunoastere de catre ceilalti a faptului ca ai obtinut ce ai vrut.

„Noi vrem respect” – Parazitii este un videoclip care nu ar trebui sa existe. Facand abstractie de titlu, am ascultat versurile, am stat furios cateva minute, apoi le-am ascultat din nou.
Este vina mea si a fiecaruia dintre noi. Toti suntem vinovati pentru ca acest videoclip exista.

Au trecut mai mult de 10 ani de cand, in mod constient, incerc sa fac ceea ce trebuie: invat, muncesc, imi decid actiunile luand in consideratie si pe cei din jurul meu si toate celelalte lucruri bune si de bun simt care ar trebui sa defineasca ceea ce inseamna sa fii om.
Nu sunt o exceptie. Imi place sa cred ca majoritatea oamenilor sunt ca mine.
Nu imi place insa faptul ca trebuie sa iau in considerare ca m-as putea afla in tabara invinsilor in razboiul pentru Romania.

Un mesaj mult mai consistent si logic puteti gasi aici: Revolutia Responsabila.

Advice on how to get over today is so often met that it has become just noise in the background. The experiences you live through should give the measure of what you are, provided that you really learn something from them.Most of the time I identify in the dreams of others something that are identical with parts of my dreams and I work unconditionally in transforming them into reality. Consciously or not, we all do that as an employee of someone else or of ourselves.

What happens to our personal life? It is always second. Not in how we talk. All we do is praise the balance we achieved between personal and professional life. In reality, we leave for office at 8 and get back to 7-8 tired and call this life.

Moments that make a difference and that should teach me something are moments in which my life is difficult: after clinical death in a car accident, when you find out that your mother has cancer, when you stay in one months in an MBA without knowing if your scholarship is approved because without it you should go home and start everything from scratch, when you finish a project that you worked for two years and you have to move on if you want to do project management etc.

In all these moments I felt alive. It was not an experience like: this is the first day of the rest of your life. It was an experience like: living like there is no tomorrow. In those moments, I stopped to smell a flower, look in the eyes of those around me and smile.

That is what I should also do now. And should I use experiences that were gathered.

I am redefining my priorities.

I wake up smiling. The first words the woman next to me hears are: I love you. I go to office convinced that I can understand the sense of things that happen there and give them only the importance they should have in my life.

When I leave the office I may be tired and upset about some things, but I shake them from my mind and think about what’s next: a book that I read, to make love.

It’s like I forgive those who did me wrong in nine hours at the office. I don’t do it for them. I do it for me, so I feel good and not live in the past.

Wait just a few moments and think about what you would do if you knew you will die tomorrow. Who would you like to spend today? How important are things that you just talked about in the last two hours? How about calling your mother which you have not spoken in a week?

Live like you were dying!

Sfaturile despre cum sa treci peste ziua de azi sunt atat de multe incat au devenit doar un zgomot de fond. Experientele prin care treci ar trebui sa iti dea masura a ce esti, cu conditia sa inveti ceva din ele.
In majoritatea timpului identific in visurile celorlalti ceva ce este identic cu parti din visurile mele si ma angajez neconditionat in transformarea acestora in realitate. Constient sau nu, asta face fiecare dintre noi in calitate de angajat al altcuiva sau al propriei persoane.
Ce se intampla cu viata noastra privata? Trece pe locul doi. Nu la nivelul declaratiilor. Toti ne laudam cu un echilibru intre viata si profesie. In realitate plecam la 8 la birou si ne intoarcem la 7-8 obositi si numim asta viata.

Momentele care fac diferenta si din care ar trebui sa invat sunt momentele in care viata mea este dificila: dupa o moarte clinica intr-un accident de masina, cand afli ca mama ta e bolnava de cancer, cand stai o luna intr-un MBA ca sa afli daca ti se aproba bursa fara de care ar trebui sa te intorci acasa si sa iei totul de la zero, cand se termina un  proiect la care ai lucrat doi ani si trebuie sa mergi mai departe daca vrei sa faci project management in continuare, etc.

In toate aceste momente am simtit ca traiesc. Nu a fost o experienta de genul: aceasta este este prima zi din restul vietii tale. A fost o experienta de genul: traieste ca si cum nu ar exista ziua de maine. In acele momente m-am oprit sa privesc in ochi pe cei din jurul meu si sa zambesc.

Asta trebuie sa fac si acum. Si mai trebuie sa folosesc experientele care s-au adunat.

Imi redefinesc prioritatile.

Ma trezesc zambind. Primele cuvinte pe care le aude femeia de langa mine sunt: te iubesc. Ma duc la birou convins ca pot sa inteleg rostul lucrurilor care se intampla acolo si ca le acord importanta pe care o au ele in viata mea.
Cand plec de la birou sunt obosit si poate amarat de unele intamplari, dar le scutur din mintea mea si ma gandesc la ce va urma: la o carte pe care o voi citi, la a face dragoste. Este ca si cum i-as ierta pe cei care mi-au gresit in cele noua ore la birou. Nu o fac pentru ei. O fac pentru mine, ca sa ma simt bine si sa nu traiesc in trecut.

Stai macar cateva clipe si gandeste-te ce ai face daca ai sti ca mori maine. Cu cine ai dori sa petreci ziua de azi? Cat de importante mai sunt lucrurile despre care tocmai ai vorbit in ultimele doua ore? Cum ar fi sa o suni pe mama ta cu care nu ai mai vorbit de o saptamana?

Traieste ca si cum ai muri maine!