Atunci cand vrem sa dam importanta unei anumite actiuni sau situatii, le atribuim uneori un nivel de dificultate caracterizat prin cuvantul sacrificii. Subliniem ideea ca am facut multe sacrificii pentru a ajunge in acea pozitie intr-o firma sau pentru a fi in acel moment cu acea persoana.

Cand incepem sa enumeram acele sacrificii descoperim ca majoritatea sunt lucruri care doar ar fi putut sa fie. Majoritatea „sacrificiilor” pe care le facem sunt decizii, alegeri intre mai multe variante potentiale de viitor. Sunt responsabilitatea individuala a fiecaruia dintre noi si nu ar trebui sa fie un motiv de lauda sau de a determina pe cel impotriva caruia sunt folosite ca argument sa cedeze.

Nu poti sacrifica ceea ce nu ai. Doar atunci cand cedezi ceva ce este deja in posesia sau sub controlul tau suferi o pierdere pe care o poti numi sacrificiu.

Singurul lucru pe care il sacrificam cu adevarat este umanitatea din noi.

Afirmatia asta poate fi dovedita pana si de lucrurile marunte din jurul nostru. Nu doar cei definiti intr-un Atlas de Mitocanie Urbana arunca, de exemplu, chistoace pe jos. Vezi si „mandria tarii”, studenti sau mici corporatisti sufocati de cravata, facand acelasi lucru. Cu fiecare gest care sfideaza bunul simt si regulile unui trai civilizat fiecare dintre noi renunta la o farama din propria umanitate. Fiecare devine mai putin un animal social si mai mult un simplu animal. Aici incerc sa folosesc cuvantul animal cu o nuanta peiorativa. Cred ca mai corecta ar fi eticheta de subuman pentru ca vorbesc de involutie in lantul trofic.

Noi ca popor incepem sa nu mai avem consistenta. Nu este vorba de diversitatea oferita de capitalism, ci de lipsa unor valori fundamentale care sa ne defineasca ca popor si ca oameni.

In ultimii 20 de ani noi am facut multe sacrificii care ar fi trebuit la un moment dat sa ne ofere o viata mai buna. Mi-e teama ca printre acele sacrificii s-au numarat si spiritul antreprenorial, dorinta de a invinge, de a fi liberi, bunul simt si chiar dorinta de o viata mai buna.